Garanție Personală

Garanția personală este un mecanism prin care o persoană fizică sau juridică — numită garant sau fidejusor — se angajează față de un creditor să achite datoria unui debitor principal dacă acesta nu și-o îndeplinește. Spre deosebire de garanțiile reale (ipotecă, gaj), garanția personală nu se atașează unui bun specific: garantul răspunde cu întregul său patrimoniu.

În România, garanția personală este reglementată de Codul Civil (Legea nr. 287/2009), la articolele 2280–2320, sub denumirea de fidejusiune. Instituțiile financiare — bănci și IFN-uri supravegheate de BNR — solicită garanții personale în situații în care debitorul principal nu îndeplinește singur criteriile de eligibilitate: venit insuficient, scor scăzut la Biroul de Credit sau lipsa garanțiilor reale.

Există două tipuri principale de fidejusiune: solidară și subsidiară. În fidejusiunea solidară — cea mai frecventă în contractele de credit bancar din România —, creditorul poate urmări direct garantul fără a fi obligat să urmărească mai întâi debitorul principal. În fidejusiunea subsidiară, garantul beneficiază de beneficiul de discuțiune: creditorul trebuie să epuizeze mai întâi căile de urmărire a debitorului înainte de a-l acționa pe garant.

Garantul are drept de regres față de debitorul principal: dacă a plătit datoria în locul acestuia, poate recupera suma prin acțiune civilă. Totuși, un astfel de proces poate fi lung și costisitor, iar recuperarea nu este garantată dacă debitorul este insolvabil. ANPC poate interveni dacă un creditor nu informează corect garantul despre natura și amploarea obligației asumate înainte de semnarea contractului.

Garanția personală acordată unui creditor se reflectă în Biroul de Credit și afectează bonitatea garantului: un credit garantat personal apare ca o obligație contingentă care reduce capacitatea de îndatorare a garantului pentru propriile credite. Informații suplimentare în glosarul financiar pentru România și oferte de credite în secțiunea de credite în România.